Prea puțini mulți ani

două zile într-una, două lumi într-una

Mă plimb dintr-o emoție în alta. Azi e ziua lu’ mamaie, face 86 de ani. I-am văzut părul cărunt doar uneori, când lasă să treacă mai mult timp între vopsiri. Nu se mai face roșcată, acum preferă blond închis.

Tot azi, tata ar fi făcut 61. Nu i-am văzut părul cărunt, timpul i-a ajuns doar cât să piardă din bucle. Nici obrajii pe care mi i-a lăsat moștenire nu-i slăbiseră până la 48, chiar dacă munca îi subțiase corpul.

Mamaie e tot mai mică și mai slabă, dar privirea nu i-a îmbătrânit. Mereu i-a fost teamă de dentiști, mai ales de prețurile lor, așa că nu și-a pus la loc niciun dinte. Asta n-o oprește să râdă cu poftă, dar își acoperă veselia cu mâinile îngrijite care îi tremură tot mai rău. Nu mai vede bine, dar are unghiile mereu făcute cu ojă care depășește tot mai des conturul lor. Și de la ea moștenesc grija asta pentru cum arăt. Când ies din casă, mă scanează și-mi face complimente, iar când nu-i place, zice: Așa te duci?

În ultimii lui ani, tata zâmbea la fel ca oricând, din tot sufletul, dar el nu-și ascundea lipsa dintelui din față. Odată am scris un vers despre asta: Când zâmbești, lămurești un kilometru de ceață. Ce am vrut să spun atunci era departe de ce simt acum când mă gândesc la tata. Atunci mă uitam prin ochii lumii la cum se vede greutatea vieții în golul din dantura lui și mă rușinam de sărăcia noastră.

N-au fost niciodată destui bani, chiar dacă sacrificiile au fost nenumărate. Sacrificiu, acest cuvânt a cărui umbră s-a lungit peste copilăria mea în forma cuvântului vină. Câte gesturi și decizii ajung la capăt ca la telefonul fără fir, fiecare înțelege altceva.

Eu n-am înțeles mai nimic despre tata cât încă era aici. Și de-asta vreau să-mi scriu BA DA sub tatuajul care zice că nu regret nimic.

Oare dacă știam să-l văd, ar fi fost altfel? Când mă gândesc la el, mi-l amintesc fumând, picior peste picior, tăcut cum sunt și eu de multe ori. Avea mai mulți prieteni decât am eu, sau cel puțin așa-mi părea de la distanța dintre noi. Oare câți știau să îl întrebe și să-l asculte? Câte îmbrățișări primea când avea nevoie, dar nu știa să le ceară?

Mamaie are câțiva prieteni cu care se ajută. Cineva îi mai împrumută bani, altcineva îi taie lemnele, cineva o mai strigă seara să vadă cum se mai simte. Mi-ar plăcea să am și eu parte de oameni pe care să mă pot baza la 86 de ani. Mi-ar plăcea să am și eu cândva 86 de ani.

Nu știam cât de tânăr a murit tata până să trec de 30 de ani. Am cu 12 ani mai puțin decât avea el când s-a urcat în ambulanță. De când s-a dus, am mai pierdut prieteni, colegi, cunoscuți, toți tineri, prea tineri. Am mai pierdut câinii cu care am crescut, care ne îmblânzeau serile în familie și pe care-i strângeam, pe rând, ca pe bureți de absorbit durerea. Și multe pisici, prea multe.

Mi se pare că am avut parte de prea multă moarte până la vârsta asta, dar mă tem să o zic, ca să nu supăr vreo stea care crede că pot să duc mai mult.

Cum o fi, Doamne, la cei care trăiesc războaie? Cât doliu poate să ducă un om până-i dispar culorile?

Culoarea preferată a lu’ mamaie e grena. Nu mai știu dacă tata avea o culoare preferată. În ultimii ani, cel mai mult îi plăcea un tricou galben cu un omuleț alb care se pișa. Ce mă bucur că ăsta n-a fost dat de pomană.

La mulți ani, mamaie!

Cum se zice la mulți ani în lumea celor care-au plecat?

* * *

• Ascult-o p-asta (mi-a amintit mama că-i plăcea mult lui tata):