Observații fără concluzii #2
Acasă, printre turiști
E plină Căciulata de turiști, majoritatea sudiști la pensie. Mulți dintre ei se relaxează ziua la băi termale și urmează tratamente, iar seara ajung la terasa cu muzică live și grătare care fumegă de dimineața până noaptea.
În multe seri, după plimbarea pe malul Oltului, am tras pe dreapta acolo și am notat într-un caiet ce aud, ce văd, ce simt. Am transcris cuvintele, am editat și a ieșit un text ca dintr-o seară lungă, cu virgule de muzică populară și cover-uri de manele, între multe personaje și gânduri:
Privește în jur de la masa la care stă singur, cu o carafă de vin rosé. Când cineva se ridică prin apropiere, îi întreabă: „Gata, plecați?”. I se răspunde cu aprobări din cap și zâmbete scurte, semn că nu-l recunoaște nimeni pe omul care urează seri bune și speră la revederi. Îmi vine să-l invit la masa mea, dar mă ține ceva. E teama de-a mă complica sau de ce-ar putea zice lumea că invit un bărbat în vârstă să-mi țină companie? Dacă eram la Paris sau chiar la București, frica de gura lumii era astupată de zgomotele orașelor suficient de mari încât să nu-mi mai pese de părerile celorlalți. De asta nu m-am vindecat. Când revin acasă, îmbrac iar haina copilăriei cusute cu spaima de-a nu trezi vreun lanț de bârfe. Ce prostie.
𝄞 Să fii sărac, dar plin de bogăție / Să fii umil, dar lumea să te știe - domnul singur s-a băgat în horă pe melodia asta. Mă simt ușurată, de parcă mi-a dispărut responsabilitatea de-a avea grijă de bunăstarea lui. Când se întoarce de la dans, observă că rulez tutun. Vine lângă mine să-mi spună de un prieten de-ai lui care își rula țigări când lucrau împreună în Italia.
Îmi pun ochelarii de cal, să nu văd tinerii care trag cu urechea la masa mea și-l invit să stea cu mine. Pare mirat. Se așază timid, fără să-și aducă paharul cu vin. Vorbim vreo 20 de minute, timp în care aflu că a lucrat cinci ani în Italia, iar până atunci a fost toată viața angajat la CFR. Era omul responsabil să verifice trenul în stație, adică să dea cu ciocanul în roți. Revizor tehnic de vagoane se numește acest job și se pare că e mult mai important decât mi-a părut mereu - verifică frânele, își dă seama după sunetul scos după ce lovește cu ciocanul dacă trenul este sau nu frânat. Avea însă și alte responsabilități, pe care nu le mai țin minte. Avea și probleme de sănătate, motiv pentru care s-a pensionat mai devreme și n-a ieșit cu pensie prea mare, așa că a plecat în Italia. De ce era singur la stațiune mi-a fost rușine să întreb, dar mi-a zis el - soția lui nu ar fi genul care să aprecieze atmosfera de vacanță, lucru care l-ar fi întristat mereu. „N-a dansat niciodată cu mine”, zice resemnat și îmi amintește că undeva, pe lista nescrisă a lucrurilor pe care le vreau de la un partener, era și cheful de dans, dar a devenit un bonus printre alte lucruri mari, care să mă facă să mă simt în siguranță emoțională.
După ce se ridică omul nedansat și se duce la masa lui, unul din tinerii care trăgeau cu urechea mă întreabă dacă sunt bine. Îmi spune că a stat toată discuția atent, să vadă dacă mă supără domnul fost CFR-ist. Îi zic că apreciez, iar el mă învață un semn pe care îl pot face când mă aflu în vreo situație de pericol, între alți oameni și nu pot să zic - fac și desfac repetat pumnul, cu degetul mare mereu lipit de palmă, în timp ce îl tot acopăr cu celelalte. Ajunsă acasă, verific informația. Are dreptate. Aici detalii.
𝄞 Vârsta este doar un număr, eu în suflet rămân tânăr
Un bărbat de vreo 50 de ani se oprește la câte o masă, fără să-i privească pe cei care stau la ele, în timp ce scoate dintr-o geantă magneți cu Fecioara Maria, brățări și lanterne. Le lasă lângă potențialii clienți cât termină distribuția - câte patru magneți, trei brățări, două lanterne pe fiecare masă, apoi se întoarce de unde a început și culege banii, marfa fără succes și bilețelul pe care scrie ce vinde și de ce așa: pentru că nu aude, nu vorbește. Îmi amintesc de tânărul din Cluj care face la fel. Mă gândesc la cât de puține uși sunt deschise în România pentru persoanele cu orice fel de dizabilitate; cum se reduc oportunitățile la câteva job-uri care de prea multe ori înseamnă lipsa unui contract de muncă sau exploatare, așadar o bătrânețe și mai precară decât tinerețea trăită în lipsuri și discriminare.
𝄞 Inimă, rău mai pătimești, când nu știi în viață să iubești
Auzite de la masa unor oameni care par să aibă în jur de 40 de ani:
Bărbatul 1: Nu mi-a zis iartă-mă niciodată. I-am dat o palmă, că n-am mai putut. Și am iertat-o, ca fraierul și a făcut iar.
Singura femeie de la masă tace și aprobă din cap.
Bărbatul 2: Azi e ziua ei, d-aia beau. E primul an după trei ani când nu suntem împreună de ziua ei.
Bărbatul 2, mai târziu: Noi când iubim o femeie suntem mahmuri, nu știu cum să zic.
Singura femeie de la masă continuă să aprobe din cap.
𝄞 Cine are ceva de spus, să ridice mâna sus
Eu am ceva de spus, dar nimănui de aici. Sau poate aș avea cui, dar mă mulțumesc cu dialogurile scurte cu chelnerii și cu paginile astea albe.
𝄞 Dacă mor mâine, poimâine, ce avere iau cu mine? Un costum și-o pălărie
Dans în perechi pe scenă. Toți sunt trecuți de tinerețea târzie. La câțiva metri de ei, trei copii izbăvesc, după o lungă încercare, să culeagă o jucărie de la mașinăria care seamănă cu păcănelele copiilor, pe care o hrănesc cu 10 lei ca să poată manevra o gheară de metal și să pescuiască ceva colorat. Norocul lor e o minge mică de plastic roz. Niciunul nu-i încântat, cel mai mic plânge. Tatăl lui vine să-l ia în brațe înapoi la masă.
Câteva minute mai târziu, doi băieți de vreo 8 și 12 ani trec pe lângă aceeași mașinărie fără să-i arunce o privire. Au treabă, trebuie să-și vândă marfa: linguri de lemn. Zic că n-au bani să se întoarcă acasă astă-seară, iar după chipurile posomorâte, nu par să aibă succes. Probabil i-ar fi ajutat să nu se afle într-o mare de majoritari cu sprâncene încruntate, hotărâți că sărăcia lor e de privit cu suspiciune.
𝄞 Ghinionu-l port cu mine, nu știu de e rău sau bine.
- Doamne, ce-mi făcu una! A dracu’, îmi vine să sparg paharu’ de draci! Că nu e bună pizza, da’ nici nu a gustat! I-am luat-o, am pus-o pe minus, când trec iar pe lângă masa ei, zice că vrea alta, tot de banii ăia. Sau tot pe aia, că s-a răzgândit! Dar deja o dădusem la altă masă. Ahhh! Ai o țigară?
Mi-ar plăcea să n-am, dar nici vara asta sufocantă nu m-a convins să mă las de fumat. Mă bucur însă că am, să o ajut să se liniștească pe fata care lucrează de vreo 11 ore, în a patra zi la rând.
De când vin aici, îmi amintesc cât de grea e de fapt meseria asta. Eu am avut însă noroc, că am fost barmaniță - nu alergam mulți kilometri pe zi printre mese și eram la Paris, unde salariul și bacșișul compensau pentru stres, dar și mulți dintre clienți și colegii. De când îi observ pe angajații de aici, îmi dau seama că pentru ei e mult mai grea experiența asta. Sunt plătiți prost pentru foarte multă muncă, în gălăgie fără sfârșit. Sunt copleșiți zilnic de numărul mare de clienți care protestează fie că nu sunt serviți rapid, fie că le întârzie nota de plată, fie că nu primesc zâmbete lângă mici și bere, chestii pe care le reproșează direct sau în review-uri pe google. De unde zâmbete, omule, când tinerii ăștia, majoritatea de 20 de ani sau mai mici, n-au timp să respire? Pe lângă asta, dacă cineva se plictisește să aștepte după notă - sau sunt doar nesimțiți - unii pleacă fără să achite, iar gaura o plătește cine a servit la masa lor, din buzunarul propriu. Călimăneștiul, deși e oraș turistic, n-are atât de multe locuri în care să se poată angaja tineretul din zonă, așa că mulți ajung aici, unde se plâng între ei degeaba, că patronul știe că găsește oricând alți copii dornici să facă un ban vara.
𝄞 Vine, vine! Cine vine? Vin dolarii, vin dolarii, toți la mine! Și mai vine cineva - e norocu’, e norocu’, în urma meaaa!
A veniiit! E cățelul terasei, speriat de mângâieri, dar curajos să se plimbe printre mese, cu ochii plini de speranță că o să găsească ceva de mâncare. Găsește la masa unui cuplu - primește niște pizza, nu-i place. Oamenii nu se lasă, îi dau un mic - îi place, halește repede și rămâne cât înțelege că aia a fost, apoi continuă căutarea.
Azi n-am mai cumpărat un loz - luasem și ieri, pentru a doua oară vara asta și mi-am zis că n-am chef de o nouă adicție, dar și că-s proastă dacă mai dau bani pe lozuri.
Am început să citesc „În sfârșit, nefumător” de Allen Carr. Cu fiecare pagină, citesc mai lent. Ori nu-mi place cum e scrisă, ori mă tem să mă opresc din ce știu sigur că-mi face doar rău. Și cum se explică asta? Poate pentru că starea prelungită de bine rămâne o mare necunoscută, cum vorbeam zilele trecute cu prietena mea Ramona. Atât de mult timp a trecut de când mă caut prin umbre, că binele e o virgulă între toate - cum să nu mă tem să îmbrățișez ceva ce nu poate dura? Sau poate că fix aici e soluția, să accept că binele n-o să rămână și să mă bucur că schimbarea e singura chestie sigură? S-au mai gândit multe minți la asta, o fi adevărat.
𝄞 Am rupt floare după floare tot ce mi-a ieșit în cale
Aceeași femeie care-i zâmbește artistei care cântă printre mese - în timp ce ia bani pentru dedicații - a alungat, cu o încruntare scârbită, o fetiță care cerșea.
𝄞 Eu am trecut pas cu pas prin zigzagurile vieții
- Ce scrii? Mă întreabă un bărbat de vreo 60 de ani, în timp ce vine aproape de mine și se apleacă deasupra caietului.
-Treaba mea, îi zic zâmbind fals și acopăr paginile cu ambele palme.
-Pot să stau cu tine la masă?
-Nu.
-Aștepți pe cineva?
-Da, îl mint.
La câteva minute, un ospătar mă întreabă dacă îl primesc pe același bărbat refuzat să ia loc la masa mea de două persoane. Răspunsul e tot NU și îi cer scuze, apoi mă întreb de ce mi-am cerut scuze.
Omul fără scaun se descurcă, se așază la o masă mare a unui cuplu, la doi pași de a mea și începe să facă conversație cu noii colegi de bancă. N-aud ce zice, dar mă bucur pentru el - și pentru mine, că am scăpat de insistență. Vreo jumătate de oră mai târziu, când ni se intersectează privirile, mă întreabă iar ce scriu.
-Gânduri, zic fără să-mi treacă prin cap că ar putea interpreta un răspuns din politețe ca pe ceva mai mult și-l văd cum vine iar spre pe scaunul din fața mea. Se așază.
-Nu v-am invitat să stați cu mine, îi zic fără urmă de zâmbet.
-Dar nu am nevoie de invitație, e un loc public.
Simt cum începe să-mi bată inima mai tare. Atitudinea lui de bărbat neobișnuit să fie refuzat - sau obișnuit să-ntindă coarda, parfumul lui care îmi invadează nările, privirea care-i coboară în dreptul sânilor mă umplu de anxietate.
-Bine, o să vă ignor, zic și mă prefac că mă concentrez la ceva în telefon, în timp ce mă cocoșez să-mi ascund pieptul.
-Dar de unde ești? insistă.
-Nu vreți să mă lăsați în pace? Chiar nu mă simt confortabil că stați la masa mea.
- Ce ești așa sălbatică?
Sălbatic ești tu, vreau să-i zic, dar nu îi zic. Îmi vine să-i arunc vinul în față, dar mă mulțumesc cu a ridica tonul la el: Lăsați-mă în pace!
-A, tu cred că vrei o șampanie! zice râzând și face semn spre o chelneriță. Adu-i domnișoarei o sticlă de șampanie, îi zice.
-Nu-mi aduce, mulțumesc, îi zic tipei. Ea pleacă, ăsta rămâne, eu strig tare la el să mă lase în pace și să plece de la masă.
Se ridică cu același rânjet scârbos și mă lasă într-o baltă de furie. Mă uit în jur. Un cuplu se uită la mine parcă plini de milă. Îmi vine să-i înjur, au auzit de când am strigat prima dată la el, ar fi putut să-mi fie alături, să zică și ei ceva.
𝄞 Nu muncesc pentru avere, ci pentru fetele mele
M-am gândit la tata fix înainte să aud melodia asta. Mi-am imaginat că ar sta pe scaunul din fața mea și l-aș întreba ce m-ar sfătui. Ce ar fi făcut el mai bine în viață și crede că eu am puterea să fac. Poți orice, i-am auzit vocea în gând.
Aș putea, dacă tot sunt acasă, să petrec mai mult timp cu mamaie. Pe timpul zilei, stau la laptop, iar seara ies pe afară și mă întorc când ea e deja în pat. Așa fac de fiecare dată când vin la Călimănești, de parcă n-am ce povesti cu bunica. Aș avea multe, dar în fiecare discuție care nu e superficială, apar lucruri care-mi răscolesc pacea făcută cu trecutul în care ea a fost adultul cel mai apropiat fizic. Asta înseamnă că e o pace așternută ca un covor peste multe rămase nevindecate? Mda. Și mai înseamnă că nu reușesc să îmi păstrez blândețea când sunt răscolite cele dureroase, așa că aleg să vorbim despre lucruri mici, imediate, să nu o supăr cu reacții de adolescentă de 34 de ani. Sper să o am aici pe mamaie și când mă voi fi vindecat - sau măcar să găsesc puterea de-a rămâne calmă, cumva, pe undeva prin camerele astea bătrânești și pline de amintiri, unele frumoase. Caut terapeut.
Observate de la distanță
Pentru câinii abandonați din Târgu-Jiu
Du-te fără ură, dar nu fără furie - a spus-o Paul Monette, scriitor american și activist pentru drepturile comunității LGBTQ+. Eu știu vorbele lui de la Paddy, un prieten englez care reușește fără efort să fie un exemplu de cum să te porți cu oamenii și cu animalele. Îmi amintesc des aceste cuvinte, când mai aflu câte ceva din lumea plină de injustiție împotriva oamenilor și nu numai.
Astăzi e iar una din acele zile. Am aflat ce se întâmplă la Târgu-Jiu, unde se formează o comunitate de oameni uniți de furie. O furie dintre cele mai sănătoase, stârnită de uciderea a 60 de câini din adăpostul menit să-i ocrotească. Așa cum spune Patricia Paraschiv, medic veterinar cunoscut în Târgu-Jiu pentru grija față de necuvântătoare, nu a fost vorba de eutanasiere - care presupune să anesteziezi animalul și apoi să-l adormi pentru totdeauna. Și chiar dacă ar fi fost eutanasiere, câinii ăia aveau dreptul la șansa adopției - lucru despre care medicul veterinar, dar și alte voci din Târgu-Jiu, spun că nu s-a întâmplat.
De când s-a aflat, oameni furioși pe autoritățile locale și pe conducerea adăpostului care primește bani publici, se organizează. Au scris o petiție, au sesizat poliția, acum pun la cale un protest pentru 23 august, la ora 12:00, în fața primăriei din oraș.
În ceea ce privește măsurile luate de autorități - Poliția Animalelor a deschis o anchetă penală datorită cetățenilor care au depus sesizări.
În multe din dățile în care ies la plimbare prin Călimănești, mă vizitează un gând - cât mai au de trăit numeroșii câini abandonați sau născuți pe stradă, pentru care nu se face vreo campanie de sterilizare?
Unul din cei care umblă aiurea pe străzile orașului e un pechinez căruia i-a murit stăpânul. De multe ori așteaptă în fața supermarketului, să fie văzut și hrănit de oricine. Altul e un pudel neîngrijit care încă are stăpâni, dar nu pare să primească nici hrană, nici altfel de atenție - e slab și are dread-uri de la cât de mult timp a trecut fără o baie / tunsoare. Restul sunt câini care nu se deosebesc în blândețe de cei care au stăpâni. Diferența e că cei de pe stradă sunt în permanentă căutare de mâncare sau apă, iar mulți sunt speriați de bipezi. Unii dintre ei sunt pui care trebuie să supraviețuiască în lupta pentru teritoriu și resurse, dar și roților mașinilor de pe Valea Oltului sau speciilor de oameni care îi omoară.
Din furia mea născută de ce-am văzut la Târgu-Jiu, fac ce știu mai bine - scriu și împart cu lumea. Nu-i nici pe departe îndeajuns, așa că sper să vă înfuriați și voi, să faceți ce puteți - și sper să vă găsiți furia față de orice injustiție împotriva celor mai slabi sau fără voce, dar să fie, cum frumos a zis Paul Monette, fără ură, că asta nu ne ajută.
Aici petiția pentru câinii fără adăpost din Târgu-Jiu.
Știu, se întâmplă numeroase nedreptăți oamenilor și planetei, mult mai mari ca asta. Însă în acest newsletter aleg să scriu despre realități mai mici, cel puțin deocamdată - pentru problemele mari de la noi, documentate bine, vă încurajez să citiți publicații ca: Snoop, Public Record, Context, Press One, Recorder, Rise Project, Hotnews, Scena9, Panorama, Info sud-est și altele.
Oanăbi poezie
inspirată de fișa cu date tehnice de securitate pentru un insecticid care conține neonicotinoide, interzise în UE, pentru care Ministerul Agriculturii a dat o nouă derogare în luna iulie
nociv în caz de înghițire
foarte toxic pentru mediul acvatic, cu efecte pe termen lung
Ministerul Agriculturii aprobă
și derogă
a nu se lăsa la îndemâna copiilor
spălați-vă mâinile bine după utilizare
evitați dispersarea în mediu
ÎN CAZ DE ÎNGHIȚIRE: sunați imediat la un centru de informare toxicologică / un medic
sau la Ministerul Agriculturii, care a aprobat din nou folosirea insecticidului care conține imidacloprid
care este un neonicotinoid, interzis în Uniunea Europeană
motivele se găsesc chiar în fișa cu date tehnice de securitate a produsului, pe care ministrul Agriculturii nu a citit-o
sau, mai rău, a citit-o
pentru protecția păsărilor, mamiferelor sălbatice, produsul trebuie încorporat în totalitate în sol
asigurați-vă că respectați măsurile pentru protecția albinelor în zona în care se face tratarea semințelor
Alte pericole:
posibilitatea apariției unor reacții periculoase
niciuna în condiții normale de utilizare
condiții de evitat: surse de căldură și de foc, temperaturi extreme
Aaaa, n-avem noi d-astea!
foarte toxic pentru viața acvatică și pentru albine
Ministerul Agriculturii zice că-i ok.
Găsiți aici o scrisoare deschisă, semnată de Asociația Eco Ruralis și ROMAPIS, în care se explică de ce neonicotinoidele sunt foarte nocive și pentru a câta oară dă undă verde la folosirea lor Ministerul Agriculturii:
https://www.ecoruralis.ro/2024/07/24/madr-aproba-pentru-al-12-lea-consecutiv-pesticide-interzise-ue/
Ascult-o p-asta: