Observații fără concluzii #18

Un genocid, o horă și peste 30 de femicide

Meandre a împlinit un an. Vă mulțumesc mult că sunteți aici, într-un număr atât de mare!

Acum hai să oftăm împreună.

*

Genocid, ăsta e cuvântul

Războiul e ce se întâmplă când limbajul eșuează, a zis Margaret Atwood. Aș mai adăuga ceva: războiul e ce se întâmplă și când limbajul izbutește ca armă de distrugere în masă; când e folosit ca justificare pentru obsesiile unor oameni mult prea puternici, cu vorbe alese din dicționarul manipulării, să-i convingă pe cei conduși că pentru ei se întâmplă totul. Flăcările care au ars zeci de mii de oameni sunt focul iubirii pentru țara lor, nu un genocid. Bombele fac loc pentru pace. Moartea face loc pentru viață. Și tot așa, până când prea mulți ajung să creadă narațiuni sinistre, goale de adevăr și să își piardă orice urmă de empatie pentru cei uciși.

Până acum nu am scris despre genocidul împotriva palestinienilor din același motiv pentru care nu am scris prea mult nici despre alte războaie: nu știu de unde să apuc cuvintele. Mă paralizează abundența de informații negative, mă doare stomacul de neputință. De asemenea, argumentele mele împotriva războiului sunt mereu aceleași – câteva întrebări considerate naive pentru o jurnalistă: de ce ne omorâm? De ce nu ne lăsăm în pace și nu ne ocupăm pe bune de problemele prezentului care ne afectează pe toți – schimbările climatice, sărăcia, lipsa drepturilor pentru prea mulți oameni sau pericolul extincției a 47000 de specii?

Da, sunt naivă. Când învățam la școală despre războaie, am fost păcălită că ele nu se mai întâmplă – și undeva, într-un colț din mintea de acum, încă nu pot să accept că ele nu s-au sfârșit vreodată. N-am învățat nici despre războiul de la graniță, din fosta Iugoslavie, care se întâmpla în primii mei ani de viață. Nici la facultatea de jurnalism n-am învățat despre conflictele armate din prezent. Am început să mă dezmeticesc abia mai târziu, citind presa internațională.

Fără jurnalism, nici eu, nici tu n-am fi aflat despre nenorocirile din toată lumea. Și oricât de mult mi-ar plăcea ca presa să echilibreze cu știri pozitive relatările despre răul de zi cu zi, mai e drum lung până acolo. Și chiar dacă vom trăi într-o lume în care binele e la tot pasul, rolul jurnaliștilor de-a arăta ce nu merge, cine omoară și cine fură rămâne esențial în orice democrație. Asta o știu toți liderii politici și mâinile lor drepte, pline de bani – de-asta trăim vremuri în care nu mai știm ce să credem, pentru că ne sunt inundate platformele cu fake news și mulți le confundă cu adevărul, în timp ce investigațiile și relatările obiective sunt arătate cu degetul ca fiind false.

De-asta aproape 400 de jurnaliști erau închiși la sfârșitul anului 2024 și de-asta statele cu apucături totalitare vânează oamenii care ne arată cum e lumea și cei care o conduc.

De-asta a ucis Israelul peste 270 de jurnaliști, majoritatea palestinieni, de pe 7 octombrie 2023. Ucizi mesagerul, ucizi adevărul. În urmă cu trei zile, pe 10 august, au fost omorâți Anas al-Sharif și alți cinci jurnaliști care arătau lumii iadul pe care Israel l-a creat în Gaza. Armata Israelului le-a bombardat cortul intenționat.

Anas avea 28 de ani. În urmă cu șapte luni, când atacurile Israelului au luat o pauză, jurnalistul apărea într-un video în care își dădea jos vesta antiglonț pe care scria Press. Acum două zile, rămășițele lui au fost acoperite cu aceeași vestă și duse pe umerii multora care îi rămân recunoscători, în doliu.

În aprilie, Anas scrisese un mesaj menit să fie publicat în cazul asasinării sale. Acum e public. Aici o parte din el:

„Am trăit durerea în toate felurile ei” și „am gustat din plin suferința și pierderea”. „Nu am ezitat niciodată să transmit adevărul așa cum este, fără distorsiuni sau denaturări, sperând că Dumnezeu va fi martor al celor care au tăcut, al celor care au acceptat uciderea noastră și al celor care ne-au sufocat”.

„Nici măcar cadavrele mutilate ale copiilor și femeilor nu le-au mișcat inimile și nu au oprit masacrul la care poporul nostru a fost supus timp de peste un an și jumătate”.

În urma lui Anas rămân soția, un fiu, o fiică și dovezi despre cum a rămas liber și dedicat meseriei, în ciuda a tot ce a încercat să-l reducă la tăcere.

Mai rămân și încercările Israelului de a-și justifica crimele. Armata israeliană a confirmat că Anas a fost ucis intenționat pentru că ar fi fost pe mână cu Hamas. Au susținut și că au „dovezi”, dar nimeni nu le-a văzut.

Muhammed Shehada, analist la Euro-Med Human Rights Monitor, a declarat pentru Al Jazeera că nu există „nicio dovadă”. „Întreaga lui rutină zilnică consta în a sta în fața unei camere de dimineața până seara”.

Și uite așa se spală pe mâini Israel cu sânge nevinovat. De pe 7 octombrie 2023 și până acum, cel puțin 61.599 de oameni au fost uciși în Gaza și 154.088 au fost răniți, conform Ministerului Sănătății din Gaza.

Mai mult de 18.000 de copii au fost uciși – și peste 50.000 au fost răniți, conform UNICEF. „Uciși prin bombardamente. Uciși prin malnutriție și înfometare. Uciși prin lipsa ajutorului și a serviciilor vitale”.

* * *

„Mult am vrut să nu te știu”

Foto: Festivalul Strada Armenească (Facebook)

În primele trei zile de august, am fost la Festivalul Strada Armenească, în Grădina Botanică din București. Am dansat până m-au durut tălpile și apoi am scris gândurile apărute într-o horă.

Două femei se rup din horă și se întâlnesc în mijlocul ei, unde încep o învârtită de te ia amețeala privindu-le. Par să aibă în jur de 50 de ani și poartă ochelari care sfidează fizica – stau la locul lor în ciuda țopăielilor. Ochelarii mei alunecă întruna. De-asta țin bărbia ridicată și nu văd sub nas, așa că mai calc picioarele celor din stânga și din dreapta mea în dans.

Am intrat în hora făcută pe muzica Surorilor Osoianu de parcă trebuia. Corpul mi-a cerut să fac ceva cu toată energia care m-a umplut de la primele note. Picioarele-mi sar fără să le controlez. Mă uit în jur: ținem același ritm, dar pașii nu sunt la fel. Cineva se duce-n dreapta, altcineva în spate, eu spre stânga. Ne ciocnim, mai calc pe cineva, scuzele îmi sunt acceptate cu un zâmbet. Important e să nu ne dăm drumul la mâini și să continuăm jocul.

Copii, femei, bărbați, adolescente și adolescenți, toți și toate în același cerc – îmi fuge mintea: din ce viață vine fiecare? Ce granițe sociale, culturale și de gândire dispar chiar acum dintre noi?

În urmă cu zece ani, niște cercetători s-au întrebat ce ni se întâmplă când dansăm pe același ritm. Au descoperit că are puterea de-a ne face să ne încredem în omul cu care auzim la fel muzica.

Cu fiecare pas suntem tot mai departe de realitatea care ne așteaptă dincolo de concertul Surorilor Osoianu. Aplaudăm, fluierăm, mai vrem din nourașul care trece pe sus și ne aduce bucurie. Îmi place să dansez de când mă știu, dar bucuria asta nu e doar despre dans.

Știu că unii dintre adulții cu care-mi zâmbesc acum au oftat adânc azi-dimineață, când au plătit mai mult ca luna trecută pentru mâncare sau combustibil. Poate că într-una din zilele astea se vor radicaliza – dacă n-au făcut-o deja. Știu că, dacă am începe să discutăm politică, cercul s-ar sparge repede și ne-am încrunta, supărați unii pe alții că nu vrem ce-i mai bine pentru celălalt. Știu că, dacă ne-am opri acum din dans și ne-am verifica paginile de social media, algoritmii ne-ar așeza în alte cercuri, mult mai închise decât hora noastră în care poate intra și din care poate ieși oricine, când vrea.

*

Pe melodia asta dansează doar ele. Ei aplaudă. Un șir de femei se țin de câte un umăr și șerpuiesc prin mulțime. Chițăi de bucurie când le văd pe surorile Osoianu între noi, cu microfoanele în câte-o mână și legând șirul cu celelalte. Filmez să-i arăt mamei, bunicii și lumii.

Femei care își țin spatele una alteia – asta văd în dansul nostru. Asta aș vrea să văd mereu în lume. Să nu existe misoginie internalizată. Să existe mai mulți bărbați care ne sunt solidari decât cei care ne iau la mișto luptele.

De la dansul ăsta până la lumea în care mă voi întoarce de la Festivalul Strada Armenească mai am câteva ore în care să visez și să nu mă gândesc că astea sunt vise pentru că realitatea e foarte diferită.

De la 1 ianuarie 2025 și până acum, în România s-au întâmplat peste 30 de femicide. În primele șase luni ale anului, au fost raportate 61.431 de cazuri de violență domestică (oare câte n-au fost raportate?). Femicidele s-au întâmplat inclusiv din cauza lipsei de profesionalism a autorităților, întrucât unele dintre femeile ucise aveau ordine de protecție – sau au sunat degeaba la poliție.

*

Bărbați care se cred dumnezeii noștri

Poliție care nu ne salvează

Bărbați care nu vor să fie singuri cu demonii lor

așa că ni-i dau nouă cu forța

Poliție care nu ne salvează

Bărbați care par iubitori

până când li se stinge un beculeț și devin posesivi, violenți, criminali

Poliție care nu ne salvează

Bărbați care nu merg la terapie

merg la cercuri de masculinitate unde taie lemne îmbrăcați în ie

Bărbați care îi admiră pe frații Tate și iau la mișto disperarea, răpirea, uciderea femeilor

Poliție care nu ne salvează

Bărbați care sunt tați de băieți

Bărbați care sunt tați de fete

Bărbați care au fost mereu

Bărbați care vor mai fi

Femei care nu mai sunt din cauza lor

Badeo, spiculeț de grâu / Mult am vrut să nu te știu, cântă surorile Osoianu. E o melodie de dragoste, dar pe mine versul ăsta mă duce cu gândul altundeva, departe de Grădina Botanică, la cei câțiva pe care aș vrea să nu-i fi știut nici eu, nici tu.

*

Știați că?... întreabă mai multe postere așezate pe potecile festivalului. Sunt informații despre Armenia. Spre rușinea mea, eu nu știam de genocidul armean – am aflat anul ăsta, când am fost în Istanbul. Turcia e o țară construită pe un genocid, a zis unul din prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Sper să nu spunem la fel și despre viitorul Israel, dar mă tem că e deja prea târziu pentru asta.

* * *

• Ascult-o p-asta: