Dragul meu Bibiloi,
Mamaie a pus o floare în fereastra de la care urmăreai tot ce se întâmplă în fața casei. S-a gândit că-mi face bine să fie ceva în locul tău. Seamănă un pic cu tine, e înaltă și nu se mișcă de acolo.
Am revenit după două săptămâni în Istanbul și-n București. Acum fac iar ce știi: stau cu orele pe scaunul lângă care așteptai de parcă mă păzeai, până când îți pierdeai răbdarea și mieunai să ne jucăm. Gândurile că nu ești pe aici iau o pauză când mă pierd în laptop, iar când zăresc cu coada ochiului silueta florii, mă întorc spre ea ca atunci când verificam dacă rupi plasa de țânțari și oftez. Cred că ar trebui să existe un cuvânt pentru clipa în care uiți prezentul și totul pare cum era.
Am oftat și-n Istanbul. M-am simțit vinovată c-am plecat și am lăsat-o pe mamaie să te caute, dar măcar nu a fost singură. Te-au căutat vecinele din curte, un vecin de peste gard, poștașul și domnul de care te-ai speriat când ne-a pus termopane.
În Istanbul e plin de pisici, mai toți bipezii par să le iubească. Dacă ar rupe din empatia lor pentru pisici și ar mai pune pentru oameni, ar fi o țară mult mai bună, a zis Ionuț, un prieten care trăiește acolo. Sunt castroane cu mâncare și apă la tot pasul, automate de bobițe, mici hoteluri pentru kedi, cum se zice la pisici în turcă. Printre mesaje politice, multe de susținere pentru palestinieni și împotriva Israelului, sunt moace de pisici. La hostelul în care am stat, una din reguli era să nu vii cu animale – cred că au scris-o Martina și Zeo, cele două pisici care locuiau acolo.
Am mângâiat tot ce-am putut și fiecare mi-a adus aminte de tine. Am sperat că, până mă întorc acasă, o să te întorci și tu. A plecat și el în vacanță, mi-a zis mama și asta m-a înveselit amar. M-am gândit cum la noi în oraș nu-s la fel de mulți iubitori de pisici, ba chiar avem vecini care au tot ucis din voi de-a lungul anilor. Nu-mi dau voie să cad pradă fricii mari că nu mai ești deloc pe aici. N-am voie, au trecut doar 17 zile de când ai dispărut și aleg să cred că ai fugit după vreo pisică (în ciuda faptului că ești sterilizat) și n-ai mai găsit drumul spre casă. Litiera e în curte de pe 3 iunie, să-ți adulmeci mirosul, dar nu-mi dau seama cât de bine îți funcționează simțul ăsta, având în vedere diagnosticul tău: obstrucție nazală aproape completă. Aleg să cred că un pic te poți folosi de miros, așa că acum mă dau cu parfum pe tălpile sandalelor, poate-poate rămâne pe asfalt și te poți lua după el.
De două zile m-am întors și am ieșit la cinci plimbări în care te-am strigat și am zdrăngănit jucăria ta preferată, șoricelul roz. Cu ocazia asta, am vizitat străzi și ulițe pentru prima oară. E mai frumos Călimăneștiul ramificat. Am văzut oameni pe care nu-i știu și mă simt într-un oraș mai mare acum, ceea ce îmi scade încrederea că te pot găsi cu ușurință.
Ieri pe la amiază am primit multă speranță, după ce i-am arătat poza ta unui adolescent și a zis aaa, îl văd în fiecare seară pe aici! La blocul lui adică. Nu-și amintea de zgarda verde, nici de respirația ta ca un sforăit continuu, dar aseară m-am dus iar pe acolo, convinsă că mă voi întoarce cu tine. Am găsit doar o pisică neagră și un câine bătrân, amărât. I-am dat și lui niște apă, boabe de pisici și l-am întrebat dacă te-a văzut. A dat din coadă și-a băut vreo două minute fără oprire. Am continuat să te strig tot mai conștientă de mine și de oamenii pe sub geamurile cărora făceam gălăgie la 10 seara. Zdrăngăneam mai încet jucăria și aproape îți șopteam numele. Asta mă face să mă simt o mincinoasă. Tot spun că îmi ești ca un copil, dar atunci de ce mă tem de gura lumii și nu te strig din toți plămânii?
Am mers deznădăjduită înapoi spre casa noastră. Lângă stația de autobuz, am dat bună seara unei femei și i-am spus că te caut. Ea și-a dat ochii peste cap și a zis ceva de genul: dar laaaasă-l măăăăăăă, ceea ce m-a enervat rău și i-am spus răstit că nu mă ajută cu nimic părerea ei. Mi-aș dori să fi lăsat câteva secunde în care să mă calmez și să găsesc niște cuvinte mai potrivite, ceva care să o pună pe gânduri, să înțeleagă că nu ești o șosetă pierdută, ci un suflet de care mi-e foarte, foarte dor.
Oamenii-s atât de complicați și totodată enervant de simpli, Bibi. E greu să înțelegem lucruri prin care n-am trecut, prea des diminuăm suferința altora sau chiar o luăm la mișto.
Săptămâna trecută, mamaie a fost sunată de poliția locală. I-au zis că dacă nu dă jos afișele cu tine, îi dau amendă. Da, Bibi, nu-mi vine să cred că asta e o problemă pentru poliția română.
Ieri m-am dus la Primăria Călimănești, să depun cerere ca să pot pune iar afișe cu tine. Astăzi am ieșit din casă încrezătoare că n-au de ce să mi-o refuze, mai ales că primarul, același de 13 ani, e veterinar. Mi-au acceptat cererea, însă doar pentru cele două locuri în care pot pune afișe legal. Unul în fața primăriei, la avizier, altul pe lângă parc, unde se pun afișele electorale.
- Dacă ar fi fost un copil pierdut, la fel era situația? i-am întrebat pe cei doi funcționari de la departamentul juridic.
- Da, au zis fără urmă de tresărire morală.
- Și dacă vă dau în scris că le iau tot eu după două săptămâni, tot nu se poate să pun pe un gard, un copac, să vadă mai multă lume?
- Nu se poate, e ilegal.
Bine naibii că măcar udă panseluțele alea scumpe în fiecare seară. Altfel, un bol de apă n-ar pune primarul veterinar în zilele astea tot mai fierbinți, pentru animalele străzii– multe, multe pisici și tot mai puțini câini, că pe ei îi iau hingherii des și îi duc spre un adăpost oribil.
M-am enervat, cum să nu mă enervez. Un oraș care se tot laudă că-i superb, că e buricul termal al țării, dar care n-a văzut un protest sau un jurnalist incomod în ultimii prea mulți ani și în care un afiș cu un motan pierdut e motiv de amendă.
Am împărțit afișele unor oameni pe stradă. Un bărbat pe care l-am abordat la scara lui mi-a zis să merg la administratoarea blocului, că o să-mi iasă cu ea, că iubește animalele. A avut dreptate. Pe la amiază i-am dat afișele, iar în seara asta erau puse la trei scări. Mulțumesc, doamnă.
Măi, Bibiloi. Oricât de mult îmi doresc să păstrez speranța că te găsesc, nu pot să nu mă gândesc la frații tăi și la zecile de pisici care au dispărut din curtea asta și de la alți vecini. Mulți îmi spun că pisicile se întorc, dar niciuna din alea nu s-a întors. Hai tu, te rog.