De la minus infinit la Studiourile Ferentari

Sprijin pentru Chiftelistan

Primul text pe care l-am scris în acest newsletter a fost despre Studiourile Ferentari și am promis că o să apară un reportaj despre proiect. N-a fost să fie, că așa e în presă, nu tot ce scrii își găsește locul între subiectele mari, iar sfârșitul acestui an a fost plin de ele. Așadar, public aici textul, nu doar pentru că voiam să nu fi ocupat degeaba timpul unor oameni mișto pentru interviuri, ci mai ales pentru că mi-aș dori să vă convingeți de cât de importantă e munca celor de la Asociația Ferentari și să o susțineți. Dacă vă grăbiți să dați cu banul pentru o super cauză, aici găsiți pagina pentru donații: https://asociatiaferentari.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=42489

De la minus infinit la Studiourile Ferentari

„Putem păstra tot rândul ăsta liber?” mă întreabă un bărbat înaintea unui spectacol de la Apollo 111. „Trebuie să vină o familie mai numeroasă”. Păstrăm, cum să nu? El rămâne într-un capăt, eu mă duc în celălalt. După ce explicăm altora de ce ținem atâtea scaune goale, vin cei așteptați: o femeie și copiii ei, destul de mulți cât să umple rândul. Au venit să-l susțină pe Cezar, care e dincolo de cortină - joacă în Extravillan, primul spectacol din seara asta. Cine a văzut filmul Acasă, îl cunoaște pe Cezar - e unul dintre copiii crescuți în Delta Văcărești ai familiei Enache.

Gata, liniște, se ia cuvântul la microfon. E Ionuț Oprea, actor care s-a transformat în ghid prin viață pentru zeci de copii din Ferentari. Pe câțiva dintre ei îi vom vedea pe scenă astă-seară. Pe unii nu, printre care Samy. Despre el vorbește Ionuț în deschidere. E un băiat care la 15 ani cucerea inimi și pornea robinetul de lacrimi cu o piesă despre cum e să crești în sărăcia unuia din cele mai rău famate cartiere din România. Aflăm că Samy e arestat și nu se mai știe nimic de el. Se oftează în cor, apoi începe spectacolul.

Timp de două ore, puștanii ne rup cu talent și texte inspirate din viețile lor. Reacțiile variază între hohote de râs și ochi umeziți de tristețe. La finalul celui de-al doilea spectacol, Nitroglicerine, se lasă cu un vis împlinit pentru unul dintre cei mai mari de pe scenă - Habet cântă hip-hop, mișcă capetele pe ritm și primește ropote de aplauze și fluierături.

Plec de la Apollo 111 uimită și recunoscătoare, cu o replică pe care nu mi-o pot dezlipi de pe gânduri: Pasează demnitatea. Cum pasăm demnitatea, Românio?

Foto: Studiourile Ferentari

Din Ferentari până la Apollo 111 au trecut mai bine de zece ani și cine știe câte oftaturi - în orice caz, suficiente cât să se întâmple și niște miracole pe drumul ăsta. Când a intrat prima dată în Școala 136, unde Prelungirea Ferentari se întâlnește cu strada Vâltoarei, Ionuț Oprea a vrut să facă stânga-mprejur. Se simțea depășit de situația în care se aflau copiii de acolo. Planul de-a face teatru cu ei părea o glumă proastă când a văzut ce roluri au primit de la viață. Noroc că l-a sâcâit un instinct care l-a făcut să mai vină o dată și încă o dată, dar și că era naiv, „ca ei”. Ionuț era actor independent la început de drum, adică avea „bani de bere și de taxi”, dar după primele întâlniri cu copiii de la 136, dorința de-a avea bani din actorie a căzut pe un loc inferior celei de-a încerca să facă niște bine altora.

Ionuț povestește că i-a luat un an să lege primul text, care a fost: Salut! Salut! Ce faci? Bine. Multe texte mici și scene mai târziu, a luat naștere trupa de teatru Playhood. „După 3 ani de voluntariat, am reușit să închegăm un grup de patru băieți și patru fete, toți romi de acolo din ghetou. [...] În ăia trei ani pur și simplu era munca lui Sisif. Ce construiam într-o zi se dărâma în a doua, pentru că erau copii supuși la violențe și la chestii grave. Mulți veneau că le mai duceam ceva dulce sau de mâncare”.

Printre cei patru băieți era și Claudiu Dumitrescu, poreclit Dinți. El era printre cei care nu prea știau să citească, dar de la Ionuț a auzit prima dată-n viață un „Bravo, bă”, cum a povestit într-un interviu cu Andrei Crăciun. A crescut în ghetoul din Ferentari, nu știe nimic de tatăl lui și are două clase (dar școala i-a pierdut actele cu care să dovedească asta). La Playhood a început să spere că poate fi priceput la ceva, însă acest bine n-a fost mai puternic decât cartierul.

La scurtă vreme de când devenise actor, Dinți a început să consume droguri dintre cele mai rele, etnobotanice. S-a îndepărtat de trupă, s-a apropiat de anturajele care-i alimentau viciul și n-a trecut mult până să o comită grav și să fie condamnat cu executare. Când a aflat că e închis, Ionuț s-a dus val-vârtej să-l viziteze. La vorbitor i-a zis ce are de făcut: să scrie, așa cum poate el și să nu se oprească până la liberare. Să pună pe hârtie tot ce-și amintește din copilărie până la tot ce vede, aude și simte după gratii. Claudiu l-a ascultat și a ieșit, după trei ani jumate, cu brațele pline de caiete. Printre cei dragi care-l așteptau la poartă era și Ionuț, care deja aplicase pentru un proiect cu care să-i pună în scenă povestea - așa a ieșit one-man show-ul Soare cu Dinți. „E unul din cazurile fericite. Toți copiii, pentru o perioadă foarte lungă de timp, n-au vrut să creadă că e real”, zice Ionuț. Copiii din Ferentari se uită la Dinți ca la un model, de aici dificultatea de-a crede că a fost după gratii.

La câțiva ani de la liberare, Claudiu vede binele din răul de-a fi fost închis - consideră că altfel n-ar fi reușit să nu mai consume droguri. Specialiștii vorbesc însă despre soluții bune și-atât. Vlad Zaha, criminolog și Eugen Hriscu, psihiatru și psiholog, sunt printre cei care scriu constant despre pericolul de-a trata consumatorii ca pe infractori - când vine vorba de legislația și programele naționale antidrog, doar politicienii, polițiștii și procurorii sunt printre cei care decid soarta consumatorilor - ceva ce s-ar putea schimba în bine în curând, întrucât Agenția Națională Antidrog a fost desființată și o parte dintre responsabilitățile instituției au trecut la Ministerul Sănătății.

Una dintre uneltele pentru care societatea civilă a insistat mulți ani este îngrijirea comunitară pentru consumatori. Printre cei care ar putea beneficia de consiliere și îngrijire în comunitate este Samy, care între timp a fost eliberat, dar aici se opresc veștile bune.

„Nu o să mai fie niciodată cum a fost în clipul ăla. Într-un an a băgat legale de nu mai puteai să ții o conversație normală cu el. Și nu e singurul. Deja dăm de copii drogați la 10, 11, 12 ani. Drogați, drogați, nu așa. Praf. Și substanțele sunt tot mai rele, tot mai nocive. E catastrofă umanitară ce e acolo și singura măsură pe care au luat-o a fost să incrimineze și mai mult consumul. Să bage puști la pușcărie că i-au prins cu un joint sau mai știu eu cu ce. Nu funcționează. Nu că nu funcționează, e exact invers”, spune Ionuț Oprea.

Soluția în care crede Ionuț se întâmplă la Studiourile Ferentari (SF), care au fost deschise în 2021 la parterul unui bloc în inima cartierului. Acolo, de câteva luni, psihiatrul și psihologul Eugen Hriscu își oferă serviciile voluntar pentru copiii și adolescenții de la SF. Într-un interviu pentru Viața Medicală, Hriscu a povestit: „Este greu de imaginat cum acești tineri, care au asistat la multă violenţă fizică sau au fost ei înșiși victime ale violenţei, care au crescut cu consum de droguri grele în jurul lor, alcoolism, jocuri de noroc la tot pasul și tot felul de comportamente antisociale, reușesc nu doar să se menţină pe linia de plutire, ci și să se dezvolte, să fie creativi, să-și facă planuri pentru un viitor mai bun și chiar să-i ajute pe alţii. Este manifestarea a ceea ce numim rezilienţă și ei o arată din plin. Știm însă, din studii, că această rezilienţă se asociază cu diferite probleme de sănătate mintală la vârsta adultă, așa că acești tineri, deși acum par să se descurce admirabil, au nevoie de sprijin de specialitate”.

Un drum lung, dificil, începe să-și arate roadele

Foto: Studiourile Ferentari

A fost cale lungă de la școala 136 până la Studiourile Ferentari, bătătorită cu ajutorul multor voluntari. De-a lungul ei, și-au dat seama că intervențiile lor în comunitate trebuie să se diversifice, să poată atinge măcar câteva din problemele copiilor și adolescenților din cartier.

„Dar de ce nu-și trimit, domne, copiii la școală?”, reproduce Ionuț una din întrebările pe care le-a tot primit cu frustrare. „Păi cum să-ți trimiți copiii la școală când părinții sunt la pușcărie sau dependenți de heroină? Sau tu locuiești într-o garsonieră de 12 metri pătrați cu încă șase unchi care se droghează? Cine să te ducă la școală?” Cu ajutorul Mariei Militaru - una dintre mamele din cartier - și a celor care s-au implicat în orele de educație remedială, au reușit să-i pună înapoi pe drumul școlii pe unii dintre copii. Pe alții nu au mai reușit, dar i-au ținut aproape de activitățile de la studiouri. „Sunt copii pentru care Studiourile Ferentari au fost singura formă de educație la care au mai avut acces. Și singura masă din zi; deci cam despre asta vorbim. Sunt acolo niște drame și niște tragedii…”, zice Ionuț. Să faci teatru în contextul ăsta pare într-adevăr SF. Însă Ionuț și cei care îi sunt alături o fac realitate.

De o vreme, se întâmplă ceva ce lui Ionuț îi bubuie inima de recunoștință: unii dintre cei care nu mai sunt chifteluți încep să-și asume responsabilitățile care odată cădeau doar pe umerii veneticilor. Unul din cele mai bune exemple este al fraților Roșianu, Daria și Vlad. Născuți și crescuți pe străzile cartierului, au avut noroc că au fost duși la școală și s-a prins de ei, dar mai ales că s-au întâlnit devreme cu teatrul.

Dincolo de a-și ocupa timpul liber cu ceva mult mai interesant decât bătut străzile goale de șanse, la teatru au învățat să se uite în oglinda pe care societatea le-a pus-o în brațe. Daria Roșianu avea 13 ani când a aflat cum se numește realitatea în care trăia de-o viață: de la clasism la rasism, de la misoginism la discriminare - de când a învățat să le recunoască, a crescut în patru ani cât alții din jurul ei într-o viață. Acum îi învață pe cei mai mici să le vadă, să le spună pe nume, să nu le accepte ca fiind normalități. Încă n-a împlinit 18 ani, dar poate să organizeze echipe și să fie un model în Chiftelistan.

Vlad Roșianu are 20 de ani, dar pentru zeci de copii e domnu’. Domnu’ care îi cheamă de pe străzile cartierului la parterul unde au tot ce n-au acasă. Însă vara trecută, nu el i-a chemat, ci invers, pentru că cei mici nu își imaginau o activitate mai bună ca teatrul pentru vacanța de vară.

Spre deosebire de prea mulți dintre copiii cu care lucrează, Vlad a avut șansa de-a termina liceul. A fost la mate-info, a fost bine, dar ce-a descoperit la teatru i-a dat o super doză de încredere și curaj, în timp ce alți vecini de-ai lui riscau să facă supradoză. El e omul bun la toate: sunet, lumini, actorie și, mai nou, scenaristică și regie. Împreună cu Daria, astă-vară au făcut ceva ce domnu’ Ionuț n-ar fi îndrăznit să viseze, când s-a apucat să-i mentoreze: un spectacol. S-a numit Teatru Comunitar și a avut trei reprezentații la el acasă, la Studiouri.

„Au apărut ăștia doi ca niște îngeri salvatori și s-au pus pe treabă și sunt niște organizatori comunitari de excepție, fără studii, fără cursuri de specializare”. Ce au ei și n-au avut nici Ionuț, nici majoritatea voluntarilor de la Studiourile Ferentari la început, este o înțelegere de la rădăcina ierbii a comunității. „E atipică, are propriile ei obiceiuri, e o cultură aparte. Și dacă nu o înțelegi, o iei ca pe o agresiune împotriva ta și nu reziști. Noi d-aia am ținut foarte mult să facem echipă cu oamenii de acolo. Adică am zis, băi, hai să importăm resurse, dar să nu importăm oameni, pentru că oamenii sunt cea mai valoroasă resursă. Adică totul trebuie gestionat până la urmă de comunitatea de acolo. Pentru mine ăsta ar fi adevăratul succes, ca spațiul să devină al oamenilor din cartier, ei să gestioneze și să atragă fonduri, resurse și așa mai departe. Și din punctul ăsta de vedere suntem pe calea cea bună”, spune Ionuț.

„Toată lumea este de vină”

Daria Roșianu. Foto: Studiourile Ferentari

Pe lângă priceperea la organizare și capacitatea de-a empatiza și lucra cu copiii cartierului, Daria și Vlad Roșianu înțeleg acum și sistemul în care s-au născut.

Reporter: Cine credeți voi că ar trebui să vă completeze misiunea în ceea ce privește educarea și motivarea copiilor din Ferentari?

Vlad: Dacă e să o luăm pe bucăți, ar fi așa: părinții - dar acolo intervine o problemă - că dacă un părinte e alcoolic și celălalt nu are de muncă, cum se poate să-și întrețină copilul? Sau nu știu, dacă e un singur părinte și nu are mașină de spălat, cum poate să-și trimită copilul la școală? După, ajungem la școală. Școala e, practic, producătoare de forță de muncă, în mare. Eu așa o văd, chit că am terminat și liceu și școală și tot. Dacă e să plecăm de la școală mai departe, ne ducem către sistem, către politică și acolo e o discuție foarte mare și lungă. Per total, ca să o restrângem în aceeași oală, ar fi toată lumea. Toată lumea ar trebui să se implice. Dar în aceeași măsură toată lumea este de vină pentru neimplicare sau pentru excluziunea socială.

Daria: Școala se implică doar la anumiți copii. Și pe ceilalți îi lasă deoparte. Pentru că, na, au chestia asta unii profesori, că unii copii sunt the gifted ones. Ăsta e special și îi lasă pe ceilalți deoparte. Și pentru asta mai venim noi cu educația remedială, să umplem golurile pe care unii preferă să nu le umple. Dacă ai un gol undeva și vine altul să umple, clar, nu e destul.

Vlad: Până nu există un impact social radical, nu o să fie nicio schimbare în următorii, nu știu, 50 de ani.

Daria: Da, e un cerc vicios, la fel ca o roată - dacă vine cineva și sparge o bucată din ea și se oprește, toată lumea o să încerce să umple acel gol, dar, în același timp, în altă parte din roata aia o să se spargă și tot așa.

Vlad: Noi ce putem să facem, atât ca persoane, și ca ONG-uri, este doar să peticim. Ăsta este maximul și toată puterea de-o avem noi este să peticim.

Studiourile Ferentari peticesc ceea ce statul român nu face, în ciuda strategiilor naționale sau a programelor ale căror obiective rămân neîmplinite an de an, de prea multă vreme. Din perspectiva lui Ionuț Oprea, problema e subfinanțarea. „Ar face oamenii ăia, lucrătorii sociali din primărie și de la protecția copilului. Sunt acolo oameni foarte capabili, dar e un volum atât de mare de muncă încât e absolut copleșitor. Nu ai cum. Deci protecția copilului ar trebui să aibă un birou acolo (n.r: în Ferentari) și să se ocupe, nu știu, vreo armată de 40 de psihologi, 40 de asistenți sociali și 40 de polițiști, ca să facă față nivelului de violență împotriva copilului care se găsește acolo.”

Alesul

Cu puțin înainte de alegeri, o parte din copiii de la Studiourile Ferentari au fost pe scena Oamenii Dreptății, la București. Niște pui de oameni care cunosc mai bine nedreptatea ca majoritatea au jucat o bucată din Alesul - un spectacol ca o oglindă a prezentului - care poate fi văzută aici.

Un fragment tragicomic care m-a dat spate:

Candidatul 1: Dacă mă votați pe mine, nu o să mai vedeți cerșetori, oameni săraci, oameni bolnavi sau fără case. Vă promit că fiecare dintre voi veți avea o casă și-o mașină. Și dacă veți munci peste medie, veți avea chiar și mai multe. Veți fi fericiți și veți trăi în siguranță și armonie.

Votanții: Bine, băăă! Bravo!

Candidatul 2: Oameni buni! Ei, bine, de ce să vă mint? O să vedeți în continuare cerșetori pe străzi, oameni săraci, bolnavi și fără case. O să-i vedeți, pentru că aveți nevoie să-i vedeți. Aveți nevoie să vedeți oameni mai săraci ca voi, mai bolnavi ca voi, mai nefericiți ca voi. Și atunci o să puteți să spuneți în continuare: Bine că nu suntem ca ăia sau Se poate și mai rău. Dacă mă votați pe mine, asta vă promit: că o să puteți spune în continuare Bine că nu-i mai rău. Votați binele mai mic!

• Mai sunt patru zile în care puteți dona pentru campania de Crăciun a Asociației Ferentari. La ora la care scriu asta, încă n-au strâns nici jumătate din suma pe care și-au propus să o adune. Hai să-i susținem! Dați click aici: https://asociatiaferentari.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=42489