Alegerile mamei

Newsletter special

La sfârșitul verii, mama a scris un text care m-a dărâmat, deși cunosc bine poveștile din el. 

De mulți ani scrie pagini de jurnal (de la ea moștenesc pasiunea) și a fost prima dată când a scris cu gândul că ar vrea să fie publicată. A scris de mână, eu am transcris și apoi s-a înscris la un concurs de eseuri. N-a fost selectată printre finaliști, dar nu s-a supărat. 

Azi este ziua ei, așa că am decis să-i spun la mulți ani în fața lumii dedicându-i al treilea newsletter. E și un fel de-a o ruga public să continue să scrie, iar într-o zi să lege totul într-o carte - sau mai multe. 

Așadar, vă invit să citiți eseul scris de Simona Moisil:

Am plecat și eu

La început n-au fost prea multe telefoane. La sfârșit de săptămână, sunam acasă dintr-un cybercafe din Spania. Spuneam Alo și la auzul uneia dintre fetițe, mă bufnea plânsul și închideam. Sunam iar și iar plângeam. Primele trei luni au fost cele mai grele din viața mea. Alesesem să plec de acasă. 

Mai toți prietenii lui Emil, soțul meu, plecaseră din România pentru un trai mai bun. Zilele treceau, datoriile creșteau și viitorul părea foarte incert. Emil aștepta un telefon care nu mai venea: apelase la toți cunoscuții, dar nu era ușor să asiguri casă și job pentru cineva din țară. Într-o zi am stat în genunchi și m-am rugat Fecioarei Maria să ne ajute. În seara aia, Emil a primit un telefon din Spania. Și-a plecat.

La scurt timp, am ales să plec și eu. Oanei tocmai i se spărsese un dinte din față și m-am urcat în autobuz sfâșiată de durerea despărțirii și imaginea Oanei, plângând cu mâna la gură. 

Am ales gândind că suportul financiar o să le asigure fetelor un viitor bun. Dar în balanță sunt momentele în care ele nu aveau cui să-i povestească. Ce-au simțit, ce-au trăit, n-am știut. La telefon, pentru a nu-i încărca pe ceilalți cu ale tale, se împărtășesc doar cele bune, se împart surâsuri și pupici. Când mă întorceam, găseam caietele fetelor și citeam fragmente din viața lor; la fel fac și acum și parcă mă taie un cuțit, că n-am fost acolo să le susțin. 

Alegem cu convingerea că este bine ce alegem. Să ne naștem într-o familie nu știu dacă alegem. Să copiem părinții când suntem mici, e natural. Apoi, în funcție de limitele care ni s-au pus în casă și-n societate, alegem. Câteodată alegem pentru a da bine cu părinții, alegem făcând compromisuri, alegem chiar și împotriva noastră. 

Eram frumușică, citită și cu mult bun simț. M-am măritat cu o zi înainte să împlinesc 19 ani, nu pentru că am ales eu, ci părinții. Rămăsesem gravidă cu un copil pe care l-am pierdut la o săptămână după căsătorie. Dar am ales să rămânem împreună. Am născut-o pe Andreea, cel mai frumos bebeluș din maternitate. Am primit de la serviciu un apartament cu două camere, unde aveam un pat, aragaz, două furculițe, două linguri, iar în sufragerie Emi instalase cortul. Când a început să meargă de-a bușilea, Andreei îi plăcea în cort.

Fără să alegem, am lăsat părinții mei în viața noastră din ce în ce mai mult. Ne vizitau zilnic, ne ajutau zilnic, se făceau simțiți tot mai mult. Emi nu mai avea loc. Și a ales calea care nu ducea mereu acasă. 

Eu n-am înțeles. Nici el nu a înțeles că doar a vorbi nu-i îndeajuns. Trebuia să comunicăm, iar noi nu știam. Vorbeam, ne iubeam, apoi ne-nfuriam, ne reproșam… și o luam de la capăt. Ca în jocul Prințul din computer, care are de salvat Prințesa din turn, viața noastră, ca să ajungă la destinație, avea o mie de căi. Și noi alegeam căile închise sau căile care nu duceau nicăieri, căile grele. Aveam mereu aceleași probleme. Nu învățam niciodată lecția și ea se repeta la infinit.

Eu aveam un job fain, eram secretară și mă ocupam de resurse umane într-o societate de construcții, dar banii nu ajungeau niciodată. Șeful începuse să plătească 50 de lei de bolțar, așa că la sfârșitul programului îmi puneam salopetă și o oră făceam bolțari. Câți puteam. Mi-a dat șeful și o bucățică de pământ, să o muncesc pentru familie. Mergeam acasă, luam fetele, fuga la autobuz și până seara ne ocupam cu agricultura. Nu am făcut mult timp asta, pentru că am decis să ne mutăm la Călimănești, în casa ridicată de bunicii lui Emil. Nu mai plătiserăm de mult timp întreținerea la bloc, datoriile erau mari, nu mai știam de unde să împrumutăm bani. 

Fără să ne gândim că rupem toate legăturile cu școala, cu job-ul, că fetele pierd prieteni și viața la oraș, ne-am mutat. Era o casă mare, frumoasă, în centrul Călimăneștiului, dar era veche și avea nevoie de investiții mari. Pe holurile lungi (neacoperite încă cu geamuri) aveam cuiburi de rândunici. Tavanele scorojite dezveleau paiele construcției. Oana avea o cățelușă, Mara, care tocmai făcuse 6 cățeluși. Era vară, cald și bine. Aveam bani din vânzarea apartamentului. Emil s-a ocupat mult de renovarea casei, dar mai erau multe de făcut.

Repede au trecut și vara și banii, iar sticlele goale de-a lungul peretelui din bucătărie se înmulțeau exponențial. Țigări, bere, țigări, vodkă, țigări… 

Banii s-au terminat și eu am început să drămuiesc banii și mâncarea. Nu știam cum să fac și-am început să ascund mâncarea pentru fete. Pentru asta, am mâncat și ceva bătaie.

*

În momentele acelea, când foarte mulți plecau pentru o viață mai bună, am început să îmi tot repet: chiar și de-o să curăț calea ferată până-n Spania, tot fac rost de bani pentru fete. Alegerea venea odată cu experiența fiecărei zile. Decizia mea era definitivă. Voi pleca, vom pleca. Și-am plecat.

Am ajuns într-un Madrid care ne-a oferit o cameră în care dormeam nouă persoane pe saltele „rabatabile” pe timpul zilei. A zecea dormea pe dulap. Plăteam 100 de euro de persoană. După două săptămâni, fără bani și fără job, am rămas și fără saltea. Nu ne-am întors. Am ales, cu orice preț, să rămânem. Am dormit în parc și am mâncat din pâinea pe care ceilalți o puneau lângă coșul de gunoi. 

Yo trabajar, gracias! Și altă poartă: Yo trabajar, gracias! Și alt restaurant: Yo trabajar! Nimic. Emi a găsit pentru mine un anunț, căuta cineva cuidadora pentru trei copii. Cartier de lux, lângă stadionul Santiago Bernabéu, apartament de 150 mp și-o familie cu mulți bani.

Eu eram tonta. Rumana tonta. Munceam de la 7:00 la 22:00 cu pauză de o oră. De mâncat, mâncam în picioare, o supă de morcovi, aceeași în fiecare zi. Și-n fiecare zi curățam absolut tot ce era în casă: pereți, dulapuri, ferestre, jaluzele, toate oalele, toată încălțămintea, purtată sau nu. Dimineața, doamna scoatea (arunca) toate hainele din dulap. Parchetul îl curățam în genunchi, băile și ferestrele le curățam cu amoniac. Mănuși, nici vorbă. Începuse să-mi fie tot mai foame și luam câte un pic din fiecare borcan desfăcut. Nici nu conta ce era în el, mâncam. Apoi degetele au început să-mi sângereze și mă legam noaptea cu șosete. Nu puteam pleca. Fetele trebuiau ajutate. Totuși, în seara în care am luat primul salariu, am pregătit totul - sucul de portocale și micul-dejun pentru copii, curățenie în bucătărie - iar la 4 dimineața mi-am luat trăistuța și-am plecat. 

A fost cea mai umilitoare lună din viața mea. Mie-mi place să muncesc, dar atâta umilință m-a doborât. Măcar am luat ceva din durerea asta, mai multă valoare și am învățat spaniolă cât citeam copiilor cărți de povești.

Am găsit repede o altă familie cu trei copii minunați, care-mi cântau „nu mă, nu mă iei”… și eu plângeam, îngrijind alți copii, cu gândul la copiii mei. N-a durat mult, căci au plecat în Anglia și eu m-am întors în țară să obțin viza, să-i urmez. Nici viză nu am luat și nici drept de ieșire nu am mai avut. Depășisem cele 3 luni ca turist în Spania. Eram totuși fericită, mă întorsesem la fete.

După un an în țară, am ales să plec iar, să lupt cu Emil pentru fete. Am locuit pe domeniul unei familii unde eu eram menajeră, iar el lucra în construcții la firma patronului. Eu aveam liber doar șase ore, duminica. Munceam mult și eram tot timpul singură. Acolo am vorbit cel mai mult cu păsările, copacii și cu cei doi câini uriași, blănoși. Mă urcam în pini să tai crengile, mă suiam pe acoperișul piscinei să dau zăpada jos, tăiam cu fierăstrăul electric gardul viu și dezerbam (stropeam cu o soluție ca să nu mai crească iarba) cu un mare bidon la spate, o manetă la dreapta și-o pompă la stânga. Acolo am început să citesc cărți spirituale, acolo am ascultat Mike Oldfield și-am vizionat Michael Flatley de vreo sută de ori. Acolo mi-am rupt două coaste, după ce am căzut într-o fântână secată. 

*

Am cules la vie, tufe de vie, repetând Doamne, dacă nu mor azi, nu mai mor niciodată. Aplecată până la pământ, târam un coș mare de cauciuc pe care-l umpleam cu struguri. Primăvara tăiam via și joarde lungi de 2-3 metri biciuiau pe oriunde. Era frig, munceam și mâncam pe câmp, câte 8-9 ore. Au venit și ploile și patronul s-a gândit să pună via pe pari. Urcam dealul ținând de capătul firului de sârmă care se făcea tot mai greu. Apa curgea șiroaie, iar eu mă rugam. Mă rugam să-mi țină Dumnezeu sănătoase fetele și pe mama. Mă rugam ca fetele să întâlnească oameni buni, să râdă, să iubească și să fie iubite.

Au fost sute, mii de momente când îmi spuneam Gata, ajunge, mă întorc! Dar nu m-am întors.

Emil a plecat pentru totdeauna dintre noi în noiembrie 2013. Fetițele sunt femei de o vreme bună. Eu sunt în Anglia.

Iulie 2024. Pauza de masă într-o cantină unde miroase a mâncare indiană, se aud vorbe poloneze și moldovenești. Românii stau afară la țigară și-o bârfă. Mănânc cele două banane zilnice. Măcar atât, că-n rest bag dulciuri de parcă n-am văzut dulciuri niciodată. 

Sunt tristă. De două luni îi promisesem mamei că mă-ntorc de tot acasă. Am ales în schimb să mă înscriu la o facultate aici, în Leicester, la aproape 57 de ani. Am dat un test și-un interviu în engleză pentru care am avut mari emoții. Le-am luat cu punctaj mare. Acum aștept să văd dacă mă calific pentru bursă și încă am emoții.

Emil s-ar fi bucurat să mă vadă studentă, știu că zâmbește de oriunde e acum.

*