Adolescenții fără adolescență din Pirita au școală și se visează departe, dar pentru asta au nevoie de șanse
Despre câte s-au făcut și mai sunt de făcut într-una din cele mai sărace comunități din România
Accesul la o locuință decentă, la hrană sănătoasă, la educație, la un medic de familie sau la un loc muncă - toate acestea ar trebui să fie drepturi, dar sunt privilegii când le privești din perspectiva unor oameni precum cei din Pirita, o comunitate din Baia Mare care ar putea fi definiția sărăciei extreme în România.
Oamenii de pe Pirita au ajuns acolo prin anii ‘90, când au ocupat niște terenuri abandonate din cauza deșeurilor provenite din minerit. De săraci ce erau, s-au refugiat pe aceste pământuri poluate și și-au improvizat locuințe. În anii 2000, au venit și alții, evacuați de autoritățile locale din blocuri sociale. Acum sunt peste 300 de oameni. Până nu demult, adulții n-aveau buletine, copiii n-aveau certificate de naștere și nu mergeau la școală.
Realitatea asta se tot schimbă din 2016 încoace, când Claudia Costea, pe atunci angajată în sistemul de protecție socială, a început să se implice și să adune în jurul ei oameni cu care să facă niște bine. Printre ei e și Mircea Reștea, fotojurnalist și fotograf documentar, care astăzi este unul dintre fondatorii Asociației Pirita Children. De când ajută și altfel decât prin a documenta comunitatea, Mircea se ocupă de reparații, transport, întreținut site-ul. „Munca grea o fac în continuare Claudia și colegele ei”, spune el.
În ciuda anilor de muncă grea, schimbările nu se văd ușor, deși unele dintre ele sunt uriașe - de exemplu, „avem prima generație de copii în clasa opta care visează departe”, spune Claudia și adaugă: „Visul lor se frânge la unde voi sta eu”.
Vă invit să citiți discuția pe care am purtat-o cu Claudia Costea despre ce înseamnă normalitatea copiilor care se trezesc adulți la 10-11 ani.
Fotografie din serialul documentar Pirita de Mircea Reștea, pentru Documentaria, care poate fi găsit aici
Reporter: În TEDxTalk-ul dumneavoastră, povesteați un moment în care copiii din Pirita se adunaseră pentru o activitate și ați precizat că „toți aveau haine de mărimi potrivite, mâncaseră, aveau șosete” - lucruri care pot părea banale pentru cineva care nu a trăit în sărăcie. Aici vreau să începem discuția. Ce lucruri pe care mulți le luăm de-a gata, care sunt esențiale, lipsesc în cazul celor care se nasc și cresc într-o comunitate precum cea din Pirita?
Claudia Costea: Sunt multe lucruri pe care noi le luăm de-a gata și, ca să fiu mai clară, aș da exemplul unei zile din viața unui copil din Pirita. Un copil din Pirita se trezește în întuneric. Orice alt copil pe care îl cunoaștem se trezește într-un minim confort. Vine un părinte și îl trezește, îi aprinde becul, poate nu pe cel mai puternic din casă, îi spune ceva, îi dă timp să se trezească, îi pregătește ceva să mănânce. Un copil din Pirita se trezește singur, nu are cine să-l trezească. Trezitul e văzut, în primul rând, ca rolul mamei. Mama, în general, nu poate fi trează dimineața pentru că, cel puțin în timpul iernii, stă trează mult timp ca să aibă grijă de foc, atât cât se poate și în general are un copil mic care o ține trează. Și când ar fi momentul să-și pregătească copiii de școală sau de grădiniță, ea nu mai este în stare, de obicei adoarme de epuizare. Și atunci copiii cu care noi lucrăm s-au învățat că trebuie să se trezească singuri.
Ei aud zgomotele din jur, își dau seama după lumina de afară sau după ce alte semne sunt că e dimineață, se responsabilizează foarte devreme și bâjbâie prin întuneric să-și găsească haine, să-și găsească să se încalțe, să iasă unii după alții și să vină la microbuz.
Apoi, vă dați seama că copilul din Pirita nu merge la baia de acasă să se spele pe dinți, să se spele pe față, să se vadă în oglindă, să schimbe o vorbă cu părinții înainte de a pleca la școală. De asta e foarte important că, înainte de a se sui pe microbuzul școlar, noi deschidem modulul cu dușuri și acolo copiii au un fel de baie în care se pot vedea în oglindă, pot să-și spele mâinile sau fața. Nu este timp de spălat pe dinți, pentru că ei sunt mulți, sunt în jur de 40 de copii; și mai este ceva esențial care lipsește, merindea. Când un copil dintr-o familie normală pornește spre școală, cu siguranță părintele îi pregătește ceva, să aibă un ghiozdan, un sandwich, un fruct, un ban de buzunar. Aici intervenim noi să-i sprijinim și le dăm cel puțin un sandwich, care face mare diferență. Și le spunem îndemnul banal pe care ar trebui să-l audă orice copil: să fii cuminte la școală, să ai grijă de tine, să înveți. Și copiii din Pirita își cam au singuri de grijă, se suie în microbuzul școlar, au încredere în străini, practic, care îi îndrumă în momentul acesta și se duc la școală.
Acolo, la școală, diferența față de orice alt copil este că ei, chiar dacă s-au străduit, sunt copiii care au poate hainele cele mai murdare - dacă le compari cu ce se poate face în comunitate, ei nu sunt murdari, sunt murdari în comparație cu standardul nostru, care avem acces la o locuință decentă; iar copiii știu asta, copiii din Pirita au o imagine realistă despre ei. Ei știu că nu reușesc să se ridice la nivelul așteptărilor și atunci din start merg cu o stimă de sine scăzută, cu sentimentul că nu reușesc să fie suficient de aranjați, de pieptănați, de îngrijiți ca ceilalți copii. Se așteaptă să fie evitați.
De asta ei se bucură foarte tare când primesc atenția unui copil din afara comunității, dar în general se caută unii pe alții în pauze. Noi am reușit o desegregare a acestor copii, dar ei au nevoie să se întâlnească cu alți copii din Pirita în școală, pentru că le dă un confort. Ei se acceptă unii pe alții și nu se simt inferiori în acest fel. Mai este o problemă. În clase ei nu fac față, nu au tot ce trebuie în ghiozdan. Noi le oferim ce putem, dar nu putem dimineață de dimineață să știm câte creioane, ascuțitori și pensule lipsesc din toate ghiozdanele. Și atunci, ăsta e un lucru banal care altor copii n-are cum să le lipsească, însă acestor copii le lipsesc toate aceste amănunte care fac statul la școală confortabil și îți dă încredere că te descurci la fel ca ceilalți.
Apoi le lipsește odihna, pentru că și dacă s-au trezit și au venit la microbuz, ei nu sunt niște copii odihniți. Au dormit înghesuiți, au dormit fără confortul unei case care îți asigură căldură și liniște. Și mulți dintre ei, cel puțin copiii mici, de clasă pregătitoare, după ce ajung la școală unde e cald și liniște, mai dorm puțin. Puțin sau mai mult. Ăsta alt e un lucru care nu le lipsește copiilor din familii care au condiții normale de trai. Și aș putea să o țin tot așa.
De exemplu, după școală vin la centrul de zi, unde să zicem că lucrurile sunt mai firești, dar se întorc în jur de ora 15:00 acasă și acolo nu neapărat au un părinte și o casă caldă în care să-și găsească camera lor, lucrurile lor. Ei se întorc în niște locuințe întunecate, poate fără foc, pentru că părinții sunt pe undeva. Case în care nu au locul lor, dacă au nevoie să se stea singuri. Trăiesc toți într-o încăpere, nu se pot uita la televizor sau să-și schimbe hainele. Și atunci preferă să stea pe afară, chiar dacă e frig, ploaie, noroi și se întâlnesc unii cu alții și se joacă, pentru că ei sunt copii și au nevoie să se joace. Și dacă nu o pot face înăuntru, în siguranță, o fac afară. Și atunci, practic, pot să fie predispuși mult mai ușor la îmbolnăvire, la extenuare, la agresivitate. Și așa merg lucrurile. Și vine seara - iar seara, iarăși, nimeni nu are grijă să-i facă copilului duș, să se îmbrace în pijama, să asculte o poveste, să se culce, cum poate se întâmplă în casele noastre. Acești copii s-au învățat să mănânce ce este, să adoarmă unde este loc și să nu aștepte prea multe lucruri. Seara, în general, au loc scenele de agresivitate. Dacă tata bea și mama este nemulțumită, putem să ne imaginăm că se repetă scenele de agresivitate și atunci copiii s-au învățat că lumea adulților, în general, nu-i protectoare. Ei ne mai povestesc că dacă un copil sau altul mai are câte un telefon cu baterie, se refugiază lângă acel copil o vreme să se uite la desene și apoi se întorc în casele lor. Cam asta-i seara. Deci o zi din viața unui astfel de copil este lipsită de majoritatea lucrurilor care dau confortul în general în viața unui copil care nu trăiește în sărăcie.
Fotografie din serialul documentar Pirita de Mircea Reștea, pentru Documentaria, care poate fi găsit aici
Reporter: Trăim aceste vremuri în care mulți cărora le e greu, de multă vreme, se întorc împotriva altora chiar mai vulnerabili, cum sunt adulții și copiii din Pirita. Oare cum putem construi empatie printre cei care par deja convinși că ceilalți mai slabi sunt de vină și că au făcut ei ceva să-și merite soarta?
Claudia Costea: Sincer, nu știu să vă răspund la întrebarea asta. Cred că nu putem face mare lucru. Cred că cea mai mare putere o au chiar oamenii și copiii care în general sunt blamați și învinovățiți pentru toate relele lumii. Ce învăț eu din munca noastră este că noi nu suntem decât niște persoane resursă, că nu avem puteri ieșite din comun, facem o muncă de sprijin, de susținere și cea mai mare satisfacție este când alături de noi sau și datorită nouă, acești copii, acești părinți învață și au curajul să fie în societate așa cum sunt ei, nu așa cum li s-au lipit niște etichete. Și singurii care vor reuși să schimbe această percepție sunt acești copii și acești oameni, dar trebuie să li se ofere șansa să își arate și această ipostază de demnitate. Pentru că dacă viața ta se întâmplă pe la containere, ești nevoit să cauți mâncare sau haine, dacă te-ai învățat că acolo e o sursă - și este o sursă, pentru că noi aruncăm enorm de multe lucruri (foarte multe mame ne spun că ele cresc câte un purcel cu câtă pâine aruncăm noi la containere fără nicio problemă). Ăsta e un exemplu banal. Câtă vreme tu ești văzut doar la container, cei din jur te vor evita. Te vor asocia cu un rău. Un rău social. Dar dacă noi reușim să creăm ocazii în care să adunăm împreună mame din Pirita cu mame din oraș - avem programul pentru mame cu bebeluși, de exemplu și acolo avem și mămicile care doresc să doneze hăinuțe. Noi le propunem să vină să petreacă măcar o jumătate de oră și să povestească cu mamele, adică să le punem într-o altfel de ipostază. Atunci nu mai trebuie să faci nimic, pentru că acolo e un schimb uman firesc, cele două mame sunt două mame și nimic altceva, care se preocupă de bunăstarea copiilor lor exact la fel; și atunci se întâmplă acest miracol, în care cele două se privesc fără aceste etichete. Noi, serviciile sociale în general, trebuie să încercăm să avem mare încredere în cei pe care îi ajutăm, pentru că ei sunt niște oameni care au propria gândire, propria capacitate de a se reprezenta în lumea asta, nu trebuie să îi reprezentăm noi. Ce putem noi face este să le oferim ocazia să socializeze și altfel, mai cu demnitate. Copiii din Pirita, de când merg în opt școli din oraș, au mai mari șanse să se împrietenească cu alți copii și să fie văzuți așa cum sunt ei. Câtă vreme au fost segregați într-o singură școală, erau copiii romi din ultima clasă din școală. Deci, practic, ce putem face - fiecare să fim mai atenți, mai deschiși și, atunci când avem ocazia, să nu mai judecăm oamenii din jurul nostru și să ne dăm șansa, în primul rând nouă, de a cunoaște o diversitate mai mare de oameni. Diversitatea întotdeauna este un lucru foarte bun, foarte sănătos.
Nu putem face altceva decât să avem încredere și să fim omenoși. Vă dau un exemplu - îl avem pe Firicel, un bărbat din comunitate care are doi copii mari și care are în mod natural un talent didactic, pedagogic, iar el însoțește copiii pe microbuzul școlar. Dorește el să facă lucrul ăsta. Acest om a învățat atât de multe lucruri și detalii și și-a îmbunătățit atât de mult metodele de a gestiona copiii pe microbuzul școlar, deși e o treabă super complicată. Numai să ții minte unde trebuie să coboare și la ce școli și care copil trebuie să intre până în școală și care copil rămâne la poartă - vă zic, e o chestie complicată. Omul ăsta care nu are deloc școală, care are un istoric de infracționalitate, care a trăit foarte greu, care a avut un super accident de mașină și a fost o vreme la pat și și-a revenit, dorește să învețe și a făcut niște schimbări fantastice cu el însuși ca să facă față acestui rol.
Pentru mine e un model și un exemplu despre cum acești oameni, dacă li se dă ocazia, își depășesc fantastic de mult condiția prin propriile resurse; și cât de multă rezistență la schimbare există în mediul oamenilor educați cu care avem de-a face - învățătoare, persoane care donează și așa mai departe. Ce greu le este să renunțe la prejudecăți, la mituri, la un mod de a gândi și de a-și dea o șansă să înțeleagă altfel lucrurile.
Reporter: Și ce credeți că mai contribuie la rezistența aceasta a oamenilor educați, pe lângă prejudecăți?
Claudia Costea: Eu cred că confortul ne face rău, ne face comozi și suficienți, iar aceste sentimente de autosuficiență mai vin și cu o falsă impresie de superioritate. Cred că acestea împreună ne fac să ni se pară că avem dreptul să emitem judecăți și ne dau senzația că știm mai bine decât ceilalți orice. Nouă ne este bine, ne este ușor, ne este simplu - și de ce să schimb ceva ce e simplu, inclusiv să ne dăm cu părerea? Deci eu cred că ăsta e terenul propice pentru a menține prejudecățile și un mod de a gândi îngust și până la urmă poate deveni chiar periculos. Confortul și faptul că nu ești obișnuit să vezi că, practic, binele vine din diversitate și vine din umanitate, iar umanitatea înseamnă să-ți placă să cunoști oameni de toate felurile și chiar să fii curios despre cum gândesc alții. Oamenii educați așa, mediu, sunt foarte mulțumiți cu concluziile pe care le au despre viață și rămân acolo, blocați, nu au nevoie de altceva. Asta cred eu.
Reporter: Ce mi se pare interesant este că până acum nu ați pomenit nimic despre statul român. Sunt curioasă, de când ați ajuns în Pirita, ați observat să se fi schimbat instrumentele pe care le oferă statul român, astfel încât să se îmbunătățească viața oamenilor din Pirita?
Claudia Costea: Da, este o schimbare lentă, dar sigură, iar statul român nu este un personaj anonim. Statul român este format din persoane, din angajați. Și aici e cheia, că practic angajații de la stat, care aveau responsabilitatea să se implice în comunitate, în momentul în care am apărut și noi și cumva au apărut alte resurse, un alt mental și o altă energie de a face lucrurile, unii dintre ei s-au molipsit și au prins curaj, încredere și speranță, alții s-au retras. Dar cei care au prins bucuria de a face munca asta - pentru că așa se naște bucuria, în echipă; punem totul împreună, gândim împreună, găsim, ne bazăm unii pe alții, asta e rețeta pentru orice funcționează. Și atunci, da, implicarea lor dă roade. Și nici noi nu am fi reușit și nu am fi rezistat atâția ani fără acești colegi de la stat care au ales să își facă treaba mult mai bine.
Problema cu statul - dacă ne gândim la el ca la o instituție - este că nu are o viziune, nu are un plan, muncește orbește, așa. Și nu are nicio intenție, de fapt, să investească. Investitul de bani, din punctul meu de vedere, duce la o sinucidere politică. Nu? Că dacă orice autoritate locală vine și spune că planul este să îmbunătățim situația romilor și a comunităților marginalizate, asta înseamnă să ofenseze majoritarii care vor spune păi de ce ajutăm tot romii care fac dezastru în comunități? Deci e discursul tipic învechit, nimeni nu vine să abordeze altfel lucrurile.
Eu înțeleg tot contextul ăsta, văd o schimbare la nivel de angajați. Noi colaborăm deja foarte bine cu colegii din Direcția de Asistență Socială din cadrul Primăriei Baia Mare, pe partea medicală cel mai bine și pe partea de educație. Cu Inspectoratul Școlar am reușit niște pași uriași înainte. De exemplu, am reușit să găsim o soluție ca acești copii să nu mai fie segregați în școală.
Lipsește complet angajamentul financiar, adică dacă ai niște practici care se dovedesc benefice, statul nu mai vine să le acopere și cu bani și lipsește complet orice investiție și orice implicare din punct de vedere al locuirii, ceea ce e un lucru esențial.
Pentru că dacă noi ne-am dus foarte mult înainte cu copiii și părinții, în privința educației și a sănătății, dacă partea de locuire rămâne în continuare la fel, lucrurile se opresc într-o limită. Se opresc într-o limită care nu poate fi depășită nicicum. Aici ai statul absent și aici e responsabil pentru faptul că acești copii nu o să reușească într-un final să depășească condiția părinților lor. Pentru că tu chiar dacă ai făcut opt clase - avem prima generație de copii în clasa a VIII-a care visează departe. Visul lor se frânge la unde voi sta eu, dacă nu voi sta în Pirita. Și de ce să mă despart complet de familia mea? Adică ei au un sentiment foarte puternic al familiei. Când ești atât de sărac, tot ce ai este familia ta. Și noi le cerem așa: păi tu trebuie să ieși din comunitate cu orice preț, adică să-ți negi rădăcinile, să-ți rupi legăturile. Dar de ce să-și rupă legăturile și de ce să-și smulgă rădăcinile când asta știm cu toții că contează cel mai mult în viață?
Și atunci, dacă rămân în comunitate, vor repeta chinul de a avea o locuință care cade când plouă, care e invadată de șobolani și nu vor putea face nimic cu studiile, pentru că vor trebui să lupte să-și țină casa în picioare, de la un anotimp la altul. Asta te dărâmă și vei recădea, chiar dacă ești tânăr și ai făcut niște școală. Deci aici este responsabilitatea statului care trebuie să vină și să ia niște măsuri, în care după aceea să ne putem implica cu toții și să construim locuințe sociale, n-avem de ales.
Reporter: În legătură cu locuințele sociale - câți dintre oamenii din Pirita au acum acte și câți dintre ei au dosare pentru locuințe sociale?
Claudia Costea: Toată lumea are acum acte sau știe cum să-și facă actele. Cu actele, problema era de acces. Oamenii în continuare nu pot să-și facă un buletin cu adresă, pentru că nu au o adresă. Își fac buletinul temporar, fără locuință, care trebuie schimbat anual, care aduce bătăi de cap îngrozitoare. Dar, oricum, noi ajutăm ca atunci când o femeie trebuie să nască, să aibă sigur buletin, să poată să scoată certificatul de naștere al noului născut, ca după aceea să poată să acceseze un medic de familie și așa mai departe.
Aici fac o paranteză. În momentul de față, datorită faptului că un medic de familie a murit și faptul că medicii de familie din Baia Mare sunt puțini și în pragul pensionării, acum avem, de exemplu, 11 copii sub un an fără medic de familie. Practic nu mai are cine să-i înscrie, oricâte demersuri faci. Ăsta e un lucru foarte grav, care ține tot de statul român, pentru că e o chestiune îngrijorătoare care o să ne afecteze pe toți într-un viitor apropiat, dar pe ei în mod deosebit pentru că, din nou, nu poți să ai acces la drepturile fundamentale. Dar nu vreau să mă opresc aici. Actele se fac. Problema este că oamenii au renunțat să-și mai pună dosare de locuință socială pentru că înțeleg deja că singurele locuințe sociale la care foarte greu ar avea acces, sunt niște locuințe absolut devastate în două blocuri în care ei sub nicio formă nu s-ar duce, chiar dacă ar primi loc. Pentru că ei știu că, acolo, consumul de droguri, prostituția, violența, sunt mult peste ce văd ei în comunitate și niciodată nu s-ar muta într-un astfel de loc.
Așa că oamenii din Pirita nu își doresc o locuință socială din cele care există, chiar dacă, repet, ar fi o listă de așteptare realistă - dar eu știu că e de sute de dosare. Oamenii din Pirita își doresc să li se permită să rămână acolo, să li se permită să-și poată îmbunătăți locuințele - că ei și-ar mai aduna din ce câștigă vara și și-ar putea lua BCA sau cărămidă și în timp și-ar putea îmbunătăți locuințele așa cum sunt ele. Însă așa ceva nu le este permis acum, pentru că li se spune: stați ilegal și dacă locuința voastră este făcută din materiale de construcție, vine poliția în construcții și vă demolează de tot. Acum sunt tolerați cumva pentru că ce au ei nu poate fi numită o locuință.
Fotografie din serialul documentar Pirita de Mircea Reștea, pentru Documentaria, care poate fi găsit aici
Reporter: Acum doi ani, a ieșit această lege, legea prevenirii separării copilului de familie, care suna bine - printre altele, se vorbea despre măsuri pe care statul să le ia, în urma unor documentări, pentru sprijinirea familiilor sărace. A venit cineva să documenteze situația comunității din Pirita în baza acestei legi?
Claudia Costea: Nu documentează nimeni, evident. Realist vorbind, ca această legislație să se regăsească în practicile specialiștilor e cale lungă încă, pentru că legislația nu este dublată, în primul rând, de finanțare. Și nu este dublată de niciun fel de monitorizare care să impună cumva la nivel local implementarea. Adică bun, am dat o lege care sună cum trebuie să sune, cum mă asigur că există infrastructura, resursa umană, resursa financiară în teritoriu, în local, care să facă chestia asta? Cum pot eu să impun unui primar să aibă în planul lui sau în priorități să aplice această legislație, să aloce bani și să aloce oameni?
Este foarte greu să găsești o resursă umană care să știe să lucreze în comunități. Asta cere foarte mult. Și dacă în mod ideal am avea fondurile și am găsi resursa umană, chiar și așa, să faci o intervenție semnificativă în aceste comunități, în momentul de față, cere foarte mult timp. Eu cred că este o chestiune generațională, pentru că nu se întâmplă lucrurile în mod miraculos, chiar să ai toată voința și toate resursele. De asta nu o să vedem noi ceva efecte.
Asta cu prevenirea separării copilului de familie e o chestiune foarte complicată. În primul rând, trebuie să avem o înțelegere unitară a riscului. Ce pune în pericol separarea copilului de familie? Niciodată o familie nu o să-și dorească să se separe de copii. Asta nu există, oricât de greu le-ar fi. În al doilea rând, avem copii care cerșesc pe stradă, știm, îi cunoaștem cu nume și prenume, îi știe poliția, îi știe protecția copilului și așa mai departe.
Nu avem soluții miraculoase la asta. Și atunci, pericolul de separare a copilului de familie apare atunci când familia nu îi poate oferi îngrijire și protecție acelui copil. Atunci ar trebui să intervină o rețea întreagă de servicii sociale ca să-i mențină împreună. E foarte greu să lucrezi integrat.
Noi avem un centru de zi și încercăm să avem o relație bună cu colegii și cu celelalte resurse care există în jurul nostru. Sunt excepții atunci când putem și reușim să stăm la aceeași masă și să discutăm cazurile care ne îngrijorează cel mai tare. În primul rând, pentru că încărcătura de muncă - eu nu le găsesc scuze colegilor, dar este o realitate - încărcătura este foarte mare și la un moment, apare o uzură și este foarte greu să menții entuziasmul și buna practică și calitatea intervenției. De-asta eu cred în intervenția comunitară și în puterea familiilor de a-și îmbunătăți singure condiția. Oamenii au nevoie, pe lângă suportul material și pe lângă suportul, să zic, financiar, au nevoie mare de modele, de atitudini mai puțin rasiste și mai puțin discriminatoare, de acceptare. Până la urmă, noi vrem de la o familie să preia modelul nostru de viață, ceea ce e absurd. De multe ori aici se blochează lucrurile. Zicem că n-a făcut niciun progres pentru că noi așteptăm ca progresul să fie ce vedem noi în viața noastră. Nu acceptăm nici ca profesioniști cumva că fiecare familie are dreptul până la urmă să aibă stilul de viață pe care îl cunoaște și îl vrea. Deci discuția e foarte complicată.
Ce înseamnă servicii sociale integrate, ce înseamnă calitatea lor, ce înseamnă intervenție, ce înseamnă prevenire, e foarte complicat. Oricum, se întâmplă sporadic - se întâmplă mai mult decât pe vremuri, nu se poate compara, dar suntem încă departe de ce nevoi există.
Reporter: Aș vrea să vă mai întreb despre un subiect sensibil: mai persistă fenomenul mamelor minore în comunitate?
Claudia Costea: Când am început eu, erau în jur de peste 20 de mame minore. În momentul de față, cred că avem 5 sau 6 mame minore. Eu cred că este o diferență uriașă și care se datorează faptului că am fost foarte constanți în sprijinul nostru. N-am renunțat să ne implicăm, de la nevoile de bază până la cele educaționale. Fetele care au simțit sprijin s-au folosit de această alternativă și, în consecință, au fost mai puternice cu propria viață. Condiția fetelor într-o astfel de comunitate este foarte grea.
Familiile obișnuiesc să spună că atunci când se naște o fată e sărăcie și când se naște un băiat e bogăție. Și atunci cumva fata din start este văzută ca o povară, pentru că băieții sunt văzuți ca o șansă - dacă ei rămân lângă părinți pe termen lung, îi vor ajuta pe aceștia la bătrânețe, pentru că aceștia, când îmbătrânesc, n-au pensie, n-au casă, sunt neputincioși, depind de copiii lor. Și e mai bine să stea un fecior aproape decât fata ta, care se mărită, se duce departe. Asta e filosofia foarte simplă, care seamănă foarte mult cu ce este în mediul rural românesc. Doar că e mai dureros, pentru că e sărăcia mai mare. Și atunci se întâmplă două lucruri. O dată, există o înțelegere foarte primitivă a rolului tatălui. Tata crede că dacă își iubește fata și vrea să o protejeze, nu o lasă de capul ei, ci îi găsește o familie în care ea să fie măritată și să-i fie bine. Deci el așa își înțelege rolul, el înțelege că așa își protejează fata. Dacă o lasă de capul ei, poate ajunge pe mâinile cuiva care îi face rău, cumva și atunci el încearcă să aibă grijă de lucrul ăsta.
Și apoi mai există o realitate. Adolescenții dintr-o comunitate din asta, care trăiesc așa, marginalizați și în sărăcie, ajung să fie din aceeași familie extinsă, că sunt comunități destul de închise.
E firesc să simți nevoia la 15-16 ani să te îndrăgostești, să-ți placă un băiat, să-ți placă o fată. Unde ai ocazia să socializezi firesc? Pentru că acești tineri nu ies seara la McDonald’s sau nu merg prin oraș să se plimbe, pentru că viața lor e altfel. Fetele cară apă, spală, au grijă de frații mai mici, sunt cumva și destul de păzite, să nu facă rușinea de a face un copil. Și atunci, unde să cunoască ele un băiat ca să-și aleagă ele singure viitorul?
Dacă au noroc de un telefon, evident, fac ca toți adolescenții, stau pe rețelele de socializare și acolo pericolul apare foarte repede, pentru că sunt destui tineri care știu să le manipuleze. Și atunci tatăl simte că are acest rol și decide măritatul.
Nu la toate familiile e la fel. Unii tați și-au dorit altceva pentru fetele lor; dar oricum, fetele cred că nicăieri nu o să le fie mai bine decât acasă, chiar dacă nouă ni se pare că viața lor e grea și tristă. În lumea largă nu au nici măcar protecția asta. Eu n-am văzut în toți anii ăștia de muncă nicio fată de etnie romă care să aibă o relație cu un băiat care nu e rom și care are o situație bună. N-am văzut așa ceva niciodată. Poate că există și m-aș bucura să existe.
La fel, dacă ai avea o locuință să le oferi tinerilor, o locuință decentă, altfel ar fi situația lor. Ei trebuie să se întoarcă și să rămână în aceleași condiții de locuit. Schimbarea va veni în câteva generații, nu are cum să vină mai repede. Apelul meu este să avem grijă să înțelegem poveștile în detaliu și să nu cădem în pericolul de a eticheta prea repede.
Într-o comunitate ca asta și maturizarea se întâmplă altfel. Saltul de la copilărie la vârsta de adult nu mai trece prin adolescență. Să ai parte de adolescență, să-ți urăști părinții, să pleci de acasă, să te războiești cu lumea, ăsta este iarăși un privilegiu.
În sărăcie, acești copii nu-și permit să fie adolescenți. Ei intră direct cu capul înainte în responsabilitățile de adult. Copiii ar trebui să aibă o copilărie lungă, ar trebui să aibă o adolescență, ar trebui să aibă o tinerețe, ca să poată lua decizii în privința vieții lor. Dar toate astea sunt privilegii, fac parte dintr-o viață privilegiată, în care familia ta îți asigură confortul de a avea copilărie, de a avea adolescență, de a deveni un tânăr. Acolo unde familia trăiește în întuneric, sărăcie și marginalizare socială, adică socializează doar în propria comunitate, nu există aceste privilegii. Viața de copil se termină undeva la 10-11 ani.
* * *
Dacă vreți să susțineți munca Claudiei Costea și a colegilor ei din Asociația Pirita Children, găsiți aici detaliile: https://piritachildren.com/implica-te
Texte și proiecte documentare despre Pirita: